… dar nu “tema” constituie tema cărții de față, ci variațiunile.

Pentru enunțul temei am ales, în deschiderea cărții, un celebru titlu eminescian, Mortua est! (1871), ideal pentru a servi și ca titulatură generică “motivului” în ansamblu : de ce n-am putea vorbi, în prelungirea predilecției pe care comparatistica și “motivistica” de modă veche o manifesta pentru sintagme latinești (“carpe diem”, “fortuna labilis”, “eheu fugaces labuntur anni”, “ubi sunt qui ante nos in mundo fuere”, “vita nostra brevis est”, “gaudeamus igitur”, “exegi monumentum aere perennius”, “utile dulci”, “dulce et decorum est pro patria mori”, “memento mori” ș.a.), și de un motiv “mortua est”, în toată legea?

“Tot ceea ce poate să moară e frumos” ‒ aserta în 1968 scriitorul american de fantasy Peter Beagle, dar “Moartea unei femei frumoase e, fără îndoială, cel mai poetic subiect din lume” ‒ se pronunțase, tot asertoric, cu peste un secol mai devreme, la 1848, ilustrul său compatriot Edgar Allan Poe : părere pe care se pare că o împărtășeau, independent dar “sincronic”, în “spiritul epocii”, și pașoptiștii noștri, căci Bolintineanu debutase, la 1842, cu O fată tânără pe patul morții, iar Alecsandri avea să-și deschidă, la 1853, volumul Doine și lăcrămioare cu Steluța, dedicată memoriei Elenei Negri, care trecuse la cele veșnice în 1846. “Sincronismul” se verifică și pe alte meridiane : tot din 1848 datează și romanul lui Alexandre Dumas-fiul Dama cu camelii, și tot din 1853 datează opera compusă de Giuseppe Verdi după acest roman, La traviata (din care, dacă ar fi tehnic cu putință să includem într-o pagină de carte și un enunț muzical al temei, ideal ar fi preludiul orchestral la actul I sau aria Addio del passato…). Tempi passati, desigur, dar, cum am spus, nu asta ne interesează acum.

Ne interesează, cum iarăși am spus, nu “tema”, ci “variațiunile”, modurile diferite și specifice în care una și aceeași temă este “tratată”, în care una și aceeași “poveste” este spusă în diverse modalități de expresie literară, pentru care în continuare vom apela la accepțiunea “slabă” și permisivă a termenului de “gen” literar.

«Credem că genul trebuie conceput ca o grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe forma externă (metrul sau structura specifică), cât și pe forma internă (atitudinea, tonul, scopul în general, subiectul și publicul cărora ele se adresează)” ‒ spuneau, în 1948, René Wellek și Austin Warren, în cunoscuta lor sinteză din Teoria literaturii. “Nu încape îndoială că teoria modernă a genurilor este descriptivă. Ea nu limitează numărul genurilor posibile și nu cere scriitorilor respectarea anumitor reguli. Ea consideră că genurile clasice pot fi “amestecate”, dând naștere unor noi genuri (cum ar fi tragicomedia). Ea sesizează faptul că genurile pot fi construite atât pe baza complexității sau “bogăției”, cât și pe baza “purității” (gen prin adăugare și gen prin reducere). După ce romanticii au pus accentul pe unicitatea fiecărui “geniu original” și a fiecărei opere literare, teoria modernă, în loc să scoată în evidență deosebirile dintre un gen și altul, încearcă să găsească numitorul comun al operelor aparținând unui gen, procedeele și intențiile literare care le sunt comune.» (René Wellek & Austin Warren, Teoria literaturii (Theory of Literature, 1948; third edition, 1963). În românește de Rodica Tiniș. Studiu introductiv de Sorin Alexandrescu. Editura pentru literatură universală, București, 1967, pp. 306, 311).

În această perspectivă și în această accepțiune a termenului, pot fi considerate “genuri literare” nu numai cele trei moduri fundamentale de expresie literară ‒ liric, epic și dramatic ‒ “genuri” cunoscute și consacrate încă din Antichitate, de la Aristotel și Horațiu, așadar nu numai poezia lirică, proza epică și textul teatral (componentă a spectacolului teatral, care este, luat în totalitate, o altă artă, doar parțial tangentă/ secantă la literatură); nu numai tragedia, comedia sau drama, nu numai epopeea, romanul sau nuvela, nu numai basmul (miraculosul feeric) sau “fantasticul”, nu numai “realismul magic” sau “romanul non-fictiv”, dar și “genurile conexe” din axiomatica tripletă  SF – F – H (science-fiction – fantasy – horror). Și mai ales acestea, pentru că aici apar cele mai frecvente conflicte de frontieră și cele mai ireconciliabile controverse, cele mai irezolvabile dificultăți teoretice la trasarea acestor incerte și fluctuante frontiere “genologice” dintre ele, care (după unii) le unesc, (după alții) le despart.

Procedând ‒ logic și metodologic ‒ după schema consacrată a unui experiment științific standard, vom lăsa să fluctueze liber un set de parametri, în timp ce un altul va rămâne neschimbat, pe cât posibil identic : “tema” sau “motivul” mortua est ne va servi, așadar, drept invariantă în funcție de care se diferențiază și se definesc variabilele, drept “revelator” fotografic sau hârtie de turnesol în experimentul nostru genologic sui generis. Fiecare “gen” asupra căruia urmează să ne edificăm ‒ poezia lirică, proza epică “mainstream”, proza fantastică, “realismul magic”, basmul, genurile “fantasy”, “horror” și “science fiction” (acesta din urmă necesarmente diferențiat în “hard SF” și “soft SF”) ‒ apare ilustrat, în antologie, printr-un text “de ficțiune” și printr-unul exegetic : în măsura posibilităților, am urmărit ca “ficțiunea” aleasă să fie nu doar ilustrativă, dar realmente exemplară, elocventă și probatorie, iar comentariul exegetic să fie cât mai subsumativ și mai acoperitor teoretic, să nu se reducă, adică, doar la comentarea “cazului” dat, chiar dacă adecvarea teoretică în ochii cititorului și-o verifică în primul rând prin confruntarea imediată și nemijlocită cu acest “caz concret” juxtapus în pagină și supus astfel percepției și judecății cititorului. Teza teoretică are astfel a face față și a fi confirmată sau infirmată prin impresia de lectură, singura care poate deschide calea înspre plăcerea estetică.

“Calea”, dar de fapt “căile”, întrucât ‒ așa cum se știe și (sper) se admite ‒ există mai mult decât o singură cale spre atingerea plăcerii estetice. Ar fi, așadar, și o binevenită ocazie de a-i convinge “cu probe” concrete pe cei care nu admit acest adevăr al bivalenței sau multivalenței plăcerii estetice în literatură, o ocazie de a dezarma acele adânc înrădăcinate rezistențe “estete” (nu “estetice”, nota bene!) care se fac vinovate, până și la ora de față, de subaprecierea și marginalizarea sf-ului și a “genurilor conexe”, în virtutea prejudecății că o adevărată valorizare estetică ar fi posibilă numai prin prisma “frumosului”, nu și, de exemplu (în science-fiction, cel puțin), prin prisma conceptului, la fel de fundamental și de prestigios, al “sublimului”, concept în măsură a clarifica afinitatea consubstanțial și specific manifestată în science-fiction pentru așa-numitul “sense of wonder”.

Desigur, marii quasari, marile surse iradiante de “sense of wonder” se află prioritar în altă parte, în alte “teme” și “motive”, specific și exclusiv științificționale, pe care literatura sf singură și le-a descoperit, le-a explorat și le-a cartografiat ; am ales-o însă pe aceasta, ne-am oprit la motivul “mortua est” preluat din “marea literatură”, tocmai pentru că ne oferă posibilitatea unei sui generis cross examination”, a unei “examinări încrucișate” a probelor ‒ procedeu care, prin confruntare, comparație și contrast, este în măsură a degaja și a pune mai convingător în evidență tocmai specificul și identitatea întregului science-fiction ca “gen” literar, alături și complementar cu altele, deja recunoscute și acreditate ca atare. Ceea ce ‒ din nefericire ‒ nu este cazul încă pentru science-fiction. Legea ‒ acea imprescriptibilă lege, estetică în esența ei, dar parcă și cu inflexiuni juridice, lege care reglementează subtil statutul valoric și dreptul la cetățenie literară demnă în literatură, în “republica literelor” ‒ nu este încă egală pentru toți ; sau nu toate “genurile” literare sunt egale în fața ei, sau unele sunt “mai egale” decât altele…  În contextul controverselor și disputelor din ultima vreme de la noi privind opțiunea pentru discernerea/ separarea sau pentru fuziunea/ confuzia “genurilor conexe” sf-ului, un firesc și legitim “apel la clasici” ar putea aduce, cred, unele binevenite clarificări și edificări.

Pentru cititorul român, categoric mai familiarizat cu “marea literatură” și cu modalitatea de a gusta plăcerea estetică pe care această “mare literatură” o oferă, așadar pentru covârșitoarea majoritate pe care o reprezintă, în totalul publicului cititor, cei care “nu sunt de mai înainte convinși” în privința validității și legitimității estetice a literaturii sf, ‒ această strategie mai prezintă și avantajul “pedagogic” al înaintării pas cu pas dinspre cunoscut înspre necunoscut, dinspre familiar și consfințit înspre incert și (eventual) tolerat, dinspre ceea ce este deja acceptat și acreditat, “primit” mental ca habitudine și certitudine, înspre ceea ce încă nu este astfel, dar poate deveni ‒ cine știe? ‒ tocmai pe această cale.

Un dosar cu “probe”, așadar, se vrea a fi antologia de față. Antologia sau “panorama” ‒ poate ar fi mai propriu s-o numesc așa, cu un termen uzual mai ales în istoriografia literară franceză ; chiar dacă, în românește, conotațiile cuvântului un sunt totdeauna chiar așa de ireproșabil “respectabile”. Poate am fost prea disponibil, prea concesiv și indulgent în unele cazuri, în privința includerii în sumar a unor autori, texte și mai ales comentarii, pe care unii le-ar putea considera, mai știi?, într-adevăr “de panoramă”. Riscurile meseriei… Dar, cel puțin pentru ineditul și diversitatea peisajului, care este realmente captivant prin abundență luxuriantă și prin varietate mereu reînnoită, uneori și prin exotism, uneori și prin non-conformism, aceste riscuri meritau a fi asumate. Iar “probele” de la dosar rămân, cum le sună și numele, într-adevăr “probante” și concludente ‒ “depoziții” ale făptașilor și ale martorilor, însoțite orientativ de concluziile investigatorilor care-au efectuat “ancheta” și “instrucția cazului”, urmând ca “verdictul”, concluzia finală să aparțină, în ultimă instanță și pentru uz propriu, cititorului, fiecărui cititor în parte, judecător și juriu sieși.

Pentru conformitate,

Grefierul ( = Antologatorul )